În România, nu mori doar de boală. Mori de sistem.
De complicitate, de frică și de acel „lasă că așa merge la noi”.
Spitalul, simbolul îngrijirii și al compasiunii, a fost transformat în ultimii 30 de ani într-un mecanism de stoarcere a banului, stratificat de la portarul care așteaptă 10 lei „ca să-ți deschidă ușa la urgență”, până la miniștri care semnează contracte umflate pentru cheltuieli care există doar pe hârtie.
Și totul cu acceptul tăcut al societății. Uneori chiar cu zâmbetul „recunoscător” al celor care pun discret bancnota în buzunarul halatului.
1. Corupția nu începe la vârf. Ci în fiecare bancnotă dată „ca să fie bine”
Se îmbolnăvește cineva drag. Nu vrei să riști.
Dai 50 lei asistentei, 100 anestezistului, 200 chirurgului. O faci din teamă, dar o justifici printr-un fals respect: „dom’le, merită… uite ce greu muncesc”.
Dar ce nu spui e că te temi că dacă nu dai, vei fi ignorat, amânat, tratat cu indiferență.
Așa se perpetuează un sistem în care viața ta e o licitație mută, iar umanitatea e facultativă.
➡ Bacșișul nu e semn de recunoștință. Este taxă de protecție într-un sistem corupt.
2. Infirmiera care nu mută pacientul fără „ceva”, asistenta care nu aduce calmantele „decât dacă”
În spitale, nu totul ține de medicină. Ține de cine are buzunarul mai plin.
Și, în mod ironic, cei mai vulnerabili sunt și cei mai taxați:
- bătrâni care-și dau pensia pe „atenții” doar ca să nu fie ignorați.
- pacienți amărâți care își amanetează telefonul ca să poată „cotiza” la fiecare injecție.
- familii care cumpără până și seringi și hârtie igienică, pentru că „spitalul nu are”.
➡ Într-o țară europeană, tratamentul medical ar trebui să fie un drept. La noi, e un serviciu contra cost, plătit de două ori: o dată prin taxe, a doua oară pe sub mână.
3. Corupția adevărată e cea care poartă costum și semnează contracte
În paralel cu mita de la patul pacientului, există o corupție invizibilă, dar devastatoare:
cea care diluează betonul, care umflă devizele, care achiziționează aparate la preț dublu și apoi uită să le instaleze.
Exemple sunt infinite:
- spitale renovate cu materiale de mântuială care crapă după un an.
- contracte de milioane pentru paturi care n-au mai ajuns niciodată.
- aparatură medicală de top folosită… ca suport de dosare.
➡ Acolo unde ar trebui să fie un salon steril, găsești igrasie.
Acolo unde ar trebui să fie un RMN funcțional, găsești o placă comemorativă cu numele sponsorilor politici.
4. „Kilogramul de nisip” și matematica hoției
Când construiești un spital cu bani publici și furi la fiecare sac de ciment, nu furi doar materiale.
Furi încredere. Furi vieți. Furi speranța că poate, într-o zi, nu va mai fi nevoie să emigrezi ca să fii tratat corect.
„Kilogramul de 1000 de grame” devine, în România, un kilogram de 900 grame.
Și nimeni nu e tras la răspundere pentru cei 100 de grame care lipsesc.
Pentru că la capătul lanțului e un politician cu imunitate și un popor care tace.
5. Și da, vina este și a noastră
Noi suntem cei care:
- spunem că „merge și așa”.
- dăm bani, apoi ne plângem de corupție.
- ne rugăm să nu ajungem la spital, dar nu protestăm când se închid spitale.
Noi suntem și complicii, și victimele.
Corupția din spitale se hrănește cu frica noastră. Cu pasivitatea noastră. Cu acel „lasă, că toți fac la fel”.
6. Suprasolicitarea nu e scuză pentru corupție, dar e explicație pentru haos
În mijlocul acestei structuri bolnave numite sistem sanitar românesc, există și oameni epuizați care își fac meseria în ciuda a tot.
Medici care lucrează ture duble, asistente care nu-și mai simt picioarele, infirmieri care cară pacienți în lipsa oricărei logistici decente.
➡ Nu e doar lipsă de empatie.
➡ E sistem defect, planificare inexistentă și resurse tăiate cu pixul politicienilor.
În spitalele mari, mai ales în București, Iași, Cluj, Timișoara, cadrele medicale sunt aruncate în ture imposibile, fără personal suficient, fără pauze, fără protecție.
- Saloane cu 30 de pacienți și un singur medic de gardă.
- Lipsă cronică de anesteziști, de psihiatri, de neurologi, de medici ATI.
- Medicamente esențiale, lipsă cu lunile. Pacienți trimiși „să cumpere din farmacie” tratamente salvatoare.
- Aparate care zac nefolosite, fie pentru că nu sunt conectate, fie pentru că „nu e specialistul la muncă azi”.
Această presiune permanentă creează un mediu inuman, în care timpul și atenția devin monedă de schimb:
cine e „rudă cu cineva” sau „bagă bani în plic” e prioritar.
restul… așteaptă, rabdă, uneori mor.
Și așa, un sistem politic incompetent și corupt produce burnout profesional, care se transformă în cinism, nepăsare, și inegalitate în tratament.
Concluzie: Spitalul trebuie să fie loc de vindecare, nu de negocieri.
Până când vom cere dreptate cu voce tare, vom continua să plătim.
Nu doar cu bani, ci și cu vieți pierdute, cu medici plecați, cu demnitate amputată.
Corupția din spitale nu este un accident. Este o cultură.
Iar singura vaccinare eficientă împotriva ei este conștiința publică.
Nu mai da. Nu mai accepta. Nu mai închide ochii.
Când un sistem e construit să funcționeze doar pentru „cine are”, e normal ca medicii, împinși în pragul colapsului, să se retragă emoțional.
Ce nu e normal e că noi acceptăm asta ca pe o regulă, nu ca pe o tragedie.
